Lumea în care trăim devine tot mai agitată, imprevizibilă şi lipsită de proiecte majore care s-o aşeze la masa unor negocieri cu efecte globale. Relaţiile internaţionale sunt treptat înlocuite cu relaţii de putere, în care fiecare actor politic important se răsteşte mai tare la ceilalţi, convins că se va impune. Se întâmplă exact într-o perioadă în care tocmai puterea se reconfigurează. Totodată, apar actori noi, cu jocuri de scenă surprinzătoare. Liderii politici sunt din ce în ce mai greu de înţeles, dominaţi de evenimente. Pare că divinitatea ne pregăteşte noi încercări, pentru un nou ciclu al evoluţiei.

Intervenţia militară directă a Rusiei în sprijinul statului sirian a deturnat cursul evenimentelor iniţiate de Primăvara Arabă în Orientul Mijlociu, a readus în atenţia lumii noţiuni ce păreau uitate, precum suveranitatea statului, rolul şi locul instituţiilor sale în faţa unor ameninţări, legitimitatea acţiunilor etc. Dar a iniţiat şi o nouă spirală în concurenţa sa cu Occidentul.

Probabil că în Siria asistăm la sfârşitul ciclului geopolitic deschis la 11 septembrie 2001 – ciclul Al Qaeda – când, sub privirile înmărmurite ale întregii lumi civilizate, se prăbuşeau turnurile gemene de la New-York. Până atunci, deceniul fusese dominat de optimismul geopolitic susţinut de paşii concreţi pentru dezactivarea vectorilor militari ai Războiului Rece. Euforia s-a stins treptat, pe măsură ce s-au destabilizat extremele Europei şi, cu cât destabilizarea devenea mai intensă, cu atât părea mai strălucitoare stabilitatea spaţiului transatlantic, venită cumva de la sine.

Pericolul terorismului pentru valorile fundamentale ale omului a fost motivul folosit de Occident, dar mai ales de SUA, pentru a-şi extinde infrastructura şi prezenţa militară în lume. În doar câţiva ani, acestea, cu sau fără aliaţii lor, au ajuns în poziţii pentru care altcumva ar fi trebuit să ducă lupte grele. Dar nu s-a putut ascunde multă vreme că, de fapt, motivul terorismului a fost folosit, de toţi cei care-şi puteau permite, pentru a reconfigura geostrategic întreaga lume, nu doar Europa, iar terorismul s-a răspândit în zone în care cu doar câţiva ani în urmă era absent. Desigur, a ajuns şi în Europa prosperă. Nu s-a făcut nicio legătură între această reconfigurare şi proliferarea terorismului.

S-a trecut rapid şi pe neobservate de la terorismul intern la cel extern şi invers, s-au diversificat actorii şi conceptele. Împotriva teroriştilor declară că luptă astăzi toată lumea serioasă, ignorând graniţele exact ca ei, teroriştii, care se manifestă tot mai rar ca indivizi, cam când trebuie. Graniţele recunoscute internaţional sunt ultimul lucru care contează, pentru că antiterorismul este cel mai bun tranchilizant pentru dreptul internaţional.

Elanul antiterorist a cuprins majoritatea actorilor politici, mari sau mici, se manifestă cu neliniarităţi ce răstoarnă tiparele. Modelul clasic al confruntării amic-inamic s-a tansformat, în punctele fierbinţi, în terorim vs. terorism, părţile acuzându-se reciproc de acelaşi păcat. Astăzi există nu doar terorişti şi celule teroriste, ci şi organizaţii, grupări, formaţiuni şi chiar state declarate teroriste ori care sprijină terorismul, ceea ce înseamnă cu totul altceva, nu doar preocupare pentru un ministru de Interne. Precum multe fenomene sociale, terorismul, cel ce a mobilizat incredibil armate şi a motivat coaliţii, se epuizează prin dezvoltare. La scară mondială, fenomenul a devenit domeniu al politicilor globale, a oferit oportunităţi pentru liderii politici şi s-a transformat în obiect pentru arta militară, a pus lumea în mişcare, ceea ce a complicat combaterea lui. În mod normal, ar fi fost suficientă o coordonare a acţiunilor între servicii speciale şi bănci. De asemenea, a fost pervertit şi conceptul clasic, adică al acţiunilor unor indivizi, în locuri cu mare impact media, iar acolo unde acestea se produc devin tot mai evident misiuni pentru autorităţile naţionale, cum s-a întâmplat în Franţa.

Paradigma afghană de-acum câteva decenii se transformă în tradiţie care generează confuzii şi divergenţe în aprecieri, – ceaţa războiului, ar spune Clausewitz. Atunci, mujahedinii, apoi talibanii, au fost asimilaţi teroriştilor de către sovietici şi conducerea oficială de la Kabul, dar consideraţi eroi de alţi actori interesaţi. Ei au fost cei care au atras armata sovietică într-un conflict ce a durat un deceniu, iar peste ani, SUA în cel mai lung război al lor. Mai târziu, cecenii declaraţi terorişti de către autorităţile ruse au fost priviţi şi primiţi cu multă simpatie prin diverse părţi alte lumii. Atunci a renăscut practica sinistrului binom violenţă – cultul morţii, întâlnită apoi pretutindeni. Peste ani, tot ei aveau să constituie nucleul Statului Islamic, în Irak şi Siria.

Astăzi cine este terorist pentru Ankara nu este şi pentru Rusia, SUA, Iran sau Israel, există terorişti comuni şi aliaţi comuni împotiva lor pentru Turcia, Siria şi SUA, dar între aceste state nu există comunicare politică, cel puţin publică. Mai mult, sunt în pragul unui conflict interstatal. Preşedintele Turciei acuză public SUA că au furnizat teroriştilor mii de tone de armament şi muniţie. Ucraina, sprijinită direct transatlantic, a desfăşurat până zilele trecute o operaţiune antiteroristă împotriva propriilor locuitori din regiunile Doneţk şi Lugansk, în timp ce Rusia susţine că acei locuitori, vorbitori ai limbii ruse, luptă împotriva ameninţărilor generate de Kiev, iar în Ucraina, cu adevărat, se desfăşoară un război civil ş.a.m.d.

Simbolică pentru fundătura geopolitică în care a intrat raportul terorism – antiterorism este situaţia creată în jurul kurzilor din Siria. Înaintea izbucnirii războiului primiseră o anumită autonomie din partea Damascului. Astfel au fost motivaţi să lupte împotriva teroriştilor islamişti. Gestul a alimentat ostilitatea Turciei pentru că era un precedent periculos. Pe măsură ce kurzii au obţinut succese împotriva islamiştilor, au uitat de Damasc şi au devenit aliaţii SUA care i-a înarmat generos, ignorând delicatele echilibre ale zonei. Au devenit puternici şi, fără îndoială, frecventabili pentru coaliţia occidentală din Siria. Dar pentru Turcia au rămas terorişti, motiv pentru declanşarea operaţiei militare Ramura de măslin împotriva lor şi de acuze dure la adresa SUA. Damascul consideră intervenţia turcă agresiune ignorată de comunitatea internaţională. Ameninţaţi de armata turcă, aceiaşi kurzi şi-au amintit că fac parte din statul sirian şi cer să fie apăraţi de guvernul de la Damasc devenit şi guvernul lor, în aceste condiţii, dar nomina odiosa pentru Occident. Statul sirian este sprijinit de Rusia şi Iran, dar şi presat serios din toate părţile de state occidentale, arabe şi, bineînţeles, Israel. Armata siriană, considerată instituţie a statului de o parte a jucătorilor din zonă, dar forţă pro-regim de altă parte, ocupă poziţii în zona kurdă, ceea ce profilează la orizont un posibil conflict interstatal siriano-turc. Dar Turcia este un important membru NATO…Această ocazie ne reaminteşte că trebuie citit cu multă atenţie Articolul V al Tratatului de la Washington, unde stă scris negru pe alb că principiul atât de generos unul pentru toţi, toţi pentru unul se aplică doar după ce asupra ameninţării cad toţi de acord.

Între timp, China a anunţat că intenţionează să investească sume importante pentru reconstrucţia Siriei distruse de război, dar şi a Irakului, altă victimă a războiului antiterorist. Cine mai poate spune cu exactitate, în această ecuaţie geopolitică, care sunt teroriştii, unde se află ei şi ce se mai aude despre Statul Islamic, cel care a generat două coaliţii multinaţionale ce operează şi acum în Siria? Al Qaeda, inamicul primar pe care toată lumea civilizată l-a demonizat, există astăzi doar ca simbol al terorismului. Acţiunile sale nu prea se mai observă, chiar dacă din când în când mai apare pe piaţă. Acel simbol a fost folosit pentru a justifica bombardarea, apoi invadarea celui mai vitregit, probabil, stat al lumii – Afghanistan – de către o coaliţie multinaţională selectă, condusă de SUA, şi a inaugura noua modalitate publică de propagare a infrastructurii militare la nivel global. Nu este prea greu de demonstrat că cine controlează acea regiune, tradiţional incontrolabilă, obţine un avantaj colosal asupra unei mari părţi din zona continentală a globului.

Antiterorismul a fost acoperirea ideală pentru agresarea unui stat suveran, Afghanistanul – membru glorios al ONU – după ce timp de un deceniu luptase împotriva sovieticilor, iar percepţia publică nu s-a sinchisit că este o agresiune. De aproape două decenii coaliţia multinaţională, din care, desigur, România nu putea lipsi, este angajată acolo într-un conflict căruia nu i se întrezăreşte sfârşitul. Probabil că nici nu se intenţionează soluţionarea lui, pentru că poate fi folosit ca botez al focului pentru alţi doritori de aventuri geopolitice, aşa că funcţionează prin autoaprindere. De altfel, rămânând la Afghanistan, un militar cu rang înalt din armata afghană descria cu mulţi ani în urmă esenţa relaţiei învingător – învins pe la ei, prin munţii Hindukuş: acum noi suntem în Kabul şi adversarii noştri în munţi, deci suntem învingători, mâine vom fi noi în munţi, ei în Kabul, deci vor fi ei învingătorii.

Ofensiva militară împotriva terorismului, de multe ori exagerată, însoţită de o învinovăţire perfidă a lumii musulmane, nu a făcut altceva decât să grăbească China în decizia ei de a-şi reproiecta statutul la nivel global. Pe de o parte, în China trăieşte o minoritate musulmană numărând aproape jumătate din populaţia SUA, iar conducerea chineză nu doreşte manipularea ei, pe de alta, infrastructura militară a Occidentului se apropie şi de graniţele ei. Dar mai important este faptul că dinamica în spaţiu a pretextului luptei împotriva terorismului îi afectează interesele economice tot mai prezente în întreaga lume. China a fost obligată să-şi grăbească decizia privind viitorul său rol pe glob tocmai din cauza reconfigurărilor strategice ce se produc sub ochii ei şi la care nu poate rămâne indiferentă. A pornit cu zona centrală a Pacificului, vitală atât pentru ea, cât şi pentru SUA. De altfel odată cu începerea ofensivei occidentale globale împotriva terorismului a început şi declinul lumii monopolare, mult mai atractivă atunci când a practicat softpower-ul.

Motivul terorismului este încă folosit la nivel global, dar nu mai este suficient pentru a justifica modificările strategice în lume, devine chiar periculos, aşa că se reinventează roata. Probabil că nu întâmplător în principalul document de planificare strategică, NATIONAL SECURITY STRATEGY of the United States of America, December 2017, preşedintele Donald Trump a trecut pe primul loc al competiţiei sale politice, economice şi militare China şi Rusia care, conform documentului, contestă ordinea mondială, pe locul al doilea dictaturile din Coreea de Nord şi Iran, iar pe al treilea, grupările transnaţionale, de la jihadişti (putem subînţelege terorişti) la organizaţii criminale. Alţi bani, alte strategii, dar cu siguranţă şi viitoare alte asocieri sau disocieri. Documentul strategic nu precizează cum se va operaţionaliza, simultan, împotriva tuturor care au viziuni diferite de cele ale SUA, sau pe rând, pe măsură ce competitorii sunt neutralizaţi unul după altul. Cele mai recente evenimente sugerează că viitoarea competiţie va fi nu doar una militară, ci multidimensională, dar selectivă. O demonstrează folosirea termenului competiţie în locul altora mai contondenţi şi ar fi singurul semnal public transmis de SUA că poate exista şi o altă abordare a problemelor, nu doar confruntarea.

Desigur, la încheierea unui ciclu s-ar cuveni să spunem ce va urma. Probabil nu ne aşteaptă nimic nou. Lumea revine încet-încet la varianta bătătorită a pregătirilor pentru confruntări militare, o face cu frenezie şi, ceea ce este mai tragic, se împacă cu o asemenea perspectivă. Sunt uitate rapid toate lecţiile învăţate în primii ani ai destructurării potenţialului Războiului Rece şi nu există vreun semnal că cineva îşi aminteşte de ele. Dimpotrivă, sunt reactualizate cele care l-au generat atunci. Se dezvoltă infrastructuri şi baze militare pentru viitoare utilizări, se constituie şi se echipează structuri de comandă cu tot ceea ce este necesar pentru conducerea operaţiilor, se redislocă nucleele pentru viitoare unităţi şi mari unităţi, se reînfiinţează structuri desfiinţate nu cu prea mulţi ani în urmă şi, pe măsura parcurgerii etapelor planificate, toate sunt jucate în exerciţii şi aplicaţii. Pe deasupra, sub presiunea sancţiunilor şi contrasancţiunilor, pe neobservate şi pentru siguranţă, marile capitaluri se întorc acasă, ori se îndreaptă spre locuri mai calde şi se investeşte în aur. Treptat, sub privirile euforizate de spectacolele marţiale, se prefigurează viitoarele aliniamente ale confruntării. Aşa s-a întâmplat de fiecare dată în preliminariile războaielor, iar fascinaţia a durat cam până la umplerea primelor cimitire militare, bineînţeles cu eroi.

După doar câteva decenii, puterile nucleare susţin această frenezie şi chiar cochetează cu ideea războiului nuclear. Pentru prima dată, pare că arma nucleară şi-a pierdut rolul de descurajare a unui conflict major. Aceasta înseamnă că, fie puterile nucleare dispun sau sunt pe cale de a dispune de instrumentele victoriei într un război cu folosirea acestei arme de distrugere în masă, fie şi-au updatat vechile scenarii la nivelul secolului al XXI-lea, fie pur şi simplu au identificat acel nivel acceptabil al pierderilor pentru ele şi aliaţii lor. Mai grav, a reapărut problema armelor nucleare tactice, ceea ce ar însemna coborârea deciziei privind folosirea lor la un anumit nivel al comandanţilor operaţionali care, de regulă, sunt condiţionaţi în mare măsură de evoluţia lucrurilor în zonele lor de responsabilitate.

Evenimente recente ne susţin convingerea că politicienii nu pot găsi idei noi pentru problemele lumii şi se retrag în spatele vechilor practici. Starea de sănătate a unui ex-colonel rus, colaborator al serviciilor de informaţii britanice, afectată de un agent neurotoxic pe teritoriul britanic, este pe cale de a deveni un casus belli pentru întregul Occident. La prima vedere, o afacere tipică serviciilor de informaţii de oriunde în lume devine o preocupare majoră de securitate. Un cetăţean rus, spion britanic, este prins, anchetat, judecat şi condamnat pentru trădare la Moscova. Este apoi eliberat în cadrul unui schimb de spioni, deci nu mai era un pericol pentru ţara lui, şi a trăit liniştit câţiva ani sub numele său real, la standarde pe care nu mulţi britanici obişnuiţi şi le pot permite, semn că trădarea este bine răsplătită peste tot. Incidentul otrăvirii într-un cimitir britanic, la mormântul soţiei (ce poate stârni indignare mai intensă?), a fost bine mediatizat chiar din primele clipe şi tot din primele clipe au apărut şi declaraţiile că Moscova se află în spatele întâmplării. Rusia neagă orice amestec, cere probe şi îşi oferă serviciile pentru aflarea vinovatului. Nu primeşte niciun răspuns. Guvernul britanic expulzează diplomaţi ruşi, ruşii răspund la fel, în SUA se mai descoperă un atac cibernetic al Moscovei, cei patru mari ai Occidentului, SUA, Marea Britanie, Germania şi Franţa, semnează o declaraţie de susţinere a guvernului britanic, care, la rându-i, sesizează NATO şi UE, deşi este pe picior de plecare din ultima organizaţie, acestea răspund cum se cuvine, desigur, pentru a insufla curaj colectiv, războiul informaţional capătă aspecte isterice, alţi paşi vor urma şi nu este prea clar unde se va ajunge.

Logica ne îndeamnă să credem că Marea Britanie avea mult mai multe motive decât Rusia să scape de trădător. Caragiale a spus o, nu? Iubesc trădarea, dar  urăsc pe trădători. Pe timpul anchetei, se pare că acesta colaborase foarte bine cu organele de contraspionaj ruse, turnând tot ce ştia despre legăturile sale de la Londra. De aceea a şi primit o pedeapsă relativ uşoară pentru fapta sa şi patronii au observat. Pe de altă parte, contribuabilul britanic continua să plătească un om care nu mai prezenta vreo importanţă pentru cineva şi, pe deasupra, se potrivea perfect pentru un nou scandal. A fost transformat peste noapte într-o victimă notorie, dacă va muri, probabil o stradă îi va purta numele şi tot aşa. Iar, în acest timp, preşedintele rus Vladimir Putin câştigă al patrulea mandat prezidenţial fără ca măcar să treacă prin eforturile unei campanii electorale istovitoare. Aşa s-a întâmplat şi cu cel de-al 32-lea preşedinte al SUA, Franklin Delano Roosevelt, care a câştigat patru mandate prezidenţiale în vremurile tulburi de la mijlocul secolului trecut.

Incidentul s-a produs când ecourile doborârii avionului companiei malaesiene deasupra Ucrainei începuseră să se stingă. S-a întâmplat în 2014, Rusia a fost acuzată, probele pe care ea susţinea că le deţine nu au fost luate în seamă de anchetatori, s-a declarat atunci că rezultatul anchetei conduse de Olanda va fi făcut public într-un an, dar nu a fost comunicat nici astăzi. Parchetul rus deschisese dosar pentru un pilot militar ucrainean, devenit între timp civil, pe care îl acuza că doborâse avionul, i-a indicat şi numele. Civilul s-a sinucis prin împuşcare zilele trecute şi avea un nume care dintr-o limbă rusă veche s-ar fi tradus Valahul.