Cum apreciaţi apelul unioniştilor moldoveni la Consiliul European şi Comisia Europeană de-a face din unirea Republicii Moldova cu România o problemă europeană? Ce efecte poate avea un astfel de demers?
Cred că cei care au inițiat un astfel de demers s-au gândit la o implicare a comunității internaționale în această chestiune a neamului românesc, respectiv reîntregirea spațiului românesc în conformitate cu principiile Actului Final al CSCE de la Helsinki din 1975 și ale dreptului internațional, însă nu cred că este o chestiune pragmatică, realistă. Comunitatea internațională nu se poate implica decât în măsura în care cineva, în speță elitele politice conducătoare din România și/sau Republica Moldova, inițiază un astfel de demers politico-diplomatic ale cărei consecințe interesează și afectează UE și NATO. Unirea Republicii Moldova cu România nu cred că poate deveni o problemă europeană dacă nu există o manifestare locală de voință în acest sens. Totuși, nu mai suntem în veacurile trecute când Valahia și Moldova, fără a mai vorbi despre Ardeal, se aflau sub protecția și suzeranitatea Marilor Puteri, iar elitele politice autohtone trebuiau să convingă cancelariile diplomatice de existența românilor, precum și a drepturilor lor politice și de autodeterminare. Cancelariile diplomatice europene, fără a mai vorbi despre Federația Rusă și SUA, nu pot să sprijine ceva ce nu există, respectiv un proces politico-diplomatic aflat în derulare pe ambele maluri ale Prutului. Ce efecte poate avea un astfel de demers? Mi-e teamă că se poate duce în derizoriu, prin astfel de idei fără conținut, un mare ideal care are nevoie de un pragmatism specific secolului XXI.
Ce bariere constituţionale sau legale ar împiedica unirea dintre cele două ţări? S-a tot vorbit despre modelul reunificarii germane…Sunt comparabile cele două cazuri?
Modelul reunificării germane poate fi studiat pentru a putea găsi asemănări cu situația românească și a putea construi un proiect de reîntregire a neamului specific secolului XXI și unei realități internaționale diferite de cea din 1989 – 1990. Pentru a putea înțelege mai bine cele petrecute în 1989 – 1990, trebuie reamintite câteva lucruri: în cursul zilei de 31 octombrie 1989, liderii RDG şi ai PSUG au aflat, cu stupoare, că RDG-ul era falimentar şi că, în curând, va deveni un stat insolvabil. Gerhard Schürer, şeful planificării de stat, a prezentat un raport care a stârnit frisoane: 60% din întreaga bază industrială a RDG-ului putea fi eliminată ca deşeu, iar productivitatea fabricilor şi minelor era cu aproape 50% în urma celei din RFG. Datoria externă a RDG era de 123 miliarde de mărci germane şi creştea în fiecare an cu 10 miliarde. RDG-ul trebuia să negocieze urgent cu RFG-ul un împrumut de două sau trei miliarde de mărci vest-germane, pe termen scurt, în condiţiile în care FMI urma să ceară socoteală în mai puţin de două săptămâni. Credibilitatea RDG-ului ca stat solvabil era pusă, astfel, în discuţie. Kremlinul a refuzat să-i ajute pe est-germani, în pofida cererilor repetate făcute de Egon Krenz la Moscova, cu ocazia vizitei din 1 noiembrie 1989, şi a recomandat să nu se tragă în popor în cazul în care est-germanii vor forţa trecerea în Berlinul de Vest. Trebuie menționat faptul că, în 1949, arhitecții Constituției RFG-ului vor consemna în Preambulul acesteia următoarele: „Întregul popor german rămâne mandatat să înfăptuiască prin liberă autodeterminare unitatea și libertatea Germaniei și să se afirme ca un membru egal în drepturi într-o Europă unită”. Dintr-o astfel de perspectivă se poate înțelege Programul în 10 puncte propus de către cancelarul Helmut Kohl în plenul Bundestagului pe 28 noiembrie 1989, precum și cancelariilor occidentale și Administrației SUA. Programul lui Helmut Kohl urma să accelereze procesul reunificării germane. În Constituția României nu se află, din păcate, niciun text asemănător celui din Constituția RFG-ului din 1949. Pe 26 martie 2013, în contextul aniversării a 95 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, la dezbaterea cu tema 27 martie 1918-model pentru integrarea europeană a Republicii Moldova, organizată de către Centrul pentru Cultură, Istorie şi Educaţie împreună cu alte asociaţii din cadrul Platformei Civice – Acţiunea 2012, am subliniat importanța rolului jucat de elitele politice, basarabene cu precădere, în evoluția procesului istoric de reîntregire a țării, la 27 martie 1918, precum și necesitatea unei strategii coerente a României față de românii din spațiul ex-sovietic și minoritățile etnice aflate în spațiul dintre Prut și Nistru. Totodată, am subliniat importanța existenței în preambulul noii Constituții a României a unui text care să prevadă obligația morală pentru poporul român, pentru elitele sale politice conducătoare, de a nu renunța la idealul reîntregirii țării, respectiv inserarea următorului text: „Întregul popor român este mandatat să înfăptuiască prin liberă autodeterminare, precum și în temeiul principiilor Actului Final al CSCE de la Helsinki din 1975 și ale dreptului internațional, reîntregirea României și afirmarea acesteia ca un membru egal în drepturi într-o Europă unită”. Înregistrarea video a manifestării este o mărturie a acestui demers. Organizatorii urmau să înainteze un text, cu propunerile de la manifestare, către Comisia de Revizuire a Constituției care era funcțională în acel moment. Este nevoie de o astfel de prevedere constituțională care să motiveze, dacă nu să determine, orice om politic și de stat român, sau orice forță politică din România sau Republica Moldova, să inițieze un astfel de demers politico-diplomatic și juridic, chiar și după model german.
Ce prevede clauza de eternitate a Declaraţiei de Independenţă şi cum vedeţi interpretarea că instituţiile de la Chişinău, cangrenate de corupţie, se află deja în colaps?
În Declarația de Independență a Republicii Moldova din 27 august 1991 se prevede că „Republica Moldova este un stat suveran, independent și democratic, liber să-și hotărască prezentul și viitorul, fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile și năzuințele sfinte ale poporului în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”. În contextul în care Curtea Constituțională a Republicii Moldova a decis, pe 5 decembrie 2013, că Declaraţia de Independenţă este peste Constituţia Republicii Moldova şi Declaraţia de Independenţă are clauză de eternitate, unii analiști politici de la Chișinău consideră că această prevedere, denumită Clauză de Eternitate, face ca art. 142 privind limitele revizuirii Constituției (alin. 1. Dispoziţiile privind caracterul suveran, independent şi unitar al statului, precum şi cele referitoare la neutralitatea permanentă a statului, pot fi revizuite numai cu aprobarea lor prin referendum, cu votul majorităţii cetăţenilor înscrişi în listele electorale) să devină inoperabil din perspectiva unirii. În opinia celor care pot fi considerați ca fiind antiunioniști, la Chișinău, a cere unei elite politce conducătoare din Republica Moldova să achieseze la idealul unirii/reîntregirii spațiului românesc reprezintă o încălcare foarte gravă a Constituției Republicii Moldova, o trădare a statalității acesteia. Domnul Igor Boțan susține că se poate trece peste această Clauză de Eternitate, o noţiune care a fost dezvoltată de constituţionaliştii israelieni şi norvegieni, doar în situaţia când colapsează instituţiile statului. Un faliment public al statului Republica Moldova ar putea fi începutul repetării unui scenariu asemănător celui german din 1989 – 1990. În acest moment se vehiculează această idee a colapsului instituțiilor statului de dincolo de Prut, însă o recunoaștere oficială, formală, publică, internă și internațională nu există și, totodată, România nu are un Program în 10 puncte. Totodată, corupția este un factor destabilizator în ceea ce privește securitatea națională a Republicii Moldova, însă elitele politice conducătoare de la Chișinău încearcă să reziste, cu ajutorul instituțiilor politice și financiare internaționale, unui posibil colaps instituțional.
(Va urma)
