În contextul desfăşurării unor manifestații pro-unire și anti-unire în spațiul public al României și Republicii Moldova, preşedintele Consiliului-Director al AESGS „Gheorghe I. Brătianu”, dr. Constantin CORNEANU, a acordat un amplu interviu portalului electronic The Epoch Times România. Interviul a fost publicat în două părți pe 21 iulie și 3 august 2015.

Care credeţi că ar fi paşii care ar trebui parcurşi pentru unire? Este acest demers realizabil în prezent dat fiind că UE vorbeşte doar de integrarea europeană a Moldovei, şi ea incertă în lipsa unei perspective clare de aderare? Mai mult, există cu adevărat dorinţa unirii în Republica Moldova, dat fiind că societatea este în continuare divizată între vectorul estic şi vestic?

În contextul apropierii clipei în care se vor aniversa 100 de ani de la Unirea Basarabiei și a Bucovinei cu România, susțin necesitatea existenței unei strategii coerente a României faţă de românii din spaţiul ex-sovietic şi minorităţile etnice aflate în spaţiul dintre Prut şi Nistru, precum şi inserarea în preambulul unei noi și viitoare Constituții a României, dacă nu chiar a celei prezente, a unui text care să prevadă obligația morală pentru poporul român, pentru elitele sale politice conducătoare, de a nu renunța la idealul reîntregirii țării. În contextul evoluției evenimentelor politico-diplomatice din Republica Moldova și din spațiul CSI, precum și al eforturilor UE de extindere a spațiului de securitate și prosperitate de la frontierele sale, se impune ca relația bilaterală dintre România și Republica Moldova să se bucure de o atenție specială, sporită, din partea instituțiilor administrației publice centrale și a factorilor de decizie politico-militară de la București. Acordarea unei atenții aparte acestei relații bilaterale, atât din punct de vedere politic cât și administrativ, impune necesitatea organizării unei/unor formule instituționale care să gestioneze acest proces complex dintre România și Republica Moldova, precum fostul Oficiu pentru Gestionarea Relaţiilor cu Republica Moldova (OGRRM) din cadrul Cancelariei Primului-Ministru (din perioada 2001 – 2009), dacă nu chiar reînființarea OGRRM, pentru a se putea gestiona relația dintre România și Republica Moldova la cote valorice ridicate și a se da, astfel, un semnal politico-diplomatic extrem de puternic către UE, NATO, CSI, Federația Rusă și nu numai, referitor la interesele strategice ale României în spațiul dintre Prut și Nistru, precum și la afirmarea dorinței statului român de a deveni vectorul intereselor strategice ale UE și NATO în spațiul geopolitic ex-sovietic. Asumarea de către o forță politică românească a idealului unirii/reîntregirii spațiului românesc devine o condiție absolut necesară pentru a mai putea vorbi despre acest lucru. Totodată, sprijinirea de către România a procesului de integrare europeană a Republicii Moldova, implicarea în proiectele ce vizează asigurarea securităţii energetice a RM, precum şi sprijinul economic şi politic în relaţia cu centrele de putere geopolitice din spaţiul ex-sovietic nu ar trebui să împieteze asupra necesităţii păstrării, în suflete şi în conştiinţă, şi afirmării idealului reîntregirii spaţiului de pe ambele maluri ale Prutului, chiar şi într-o Europa unită. Acest ideal trebuie să rămână scump sufletului fiecărui român indiferent de vremurile istorice pe care le traversăm. Totodată, făcând referire la strigătul de durere a românului Toma Jalbă din Transnistria, la 21 octombrie 1917, „Fraţilor nu ne lăsaţi, nu ne uitaţi!”, suntem obligaţi de ISTORIE, de adevărurile existenţei noastre istorice zbuciumate, să ne gândim şi la ei, românii din spaţiul transnistrean, din Nordul Bucovinei, Ținutul Herței și Maramureșul istoric, să înţelegem ce şi cum se întâmplă şi să acţionăm pentru apărarea identităţii lor naţionale, pentru respectarea drepturilor lor cetăţeneşti şi umane. Există scepticism în ceea ce privește idealul unirii/reîntregirii cu România în rândul cetățenilor Republicii Moldova, iar sondajele de opinie relevă procente care pot să descurajeze într-un astfel de demers. Însă, nu avem voie să renunțăm la ceea ce noi am pierdut pe 28 iunie 1940, confirmat, mai apoi, de Tratatul de Pace de la Paris din 10 februarie 1947. Să nu uităm că, totuși, după cum declara generalul Ion Antonescu, pe 1 decembrie 1940, „a fost pedepsită o naţiune, care va fi eternă, pentru păcatele unei generaţii, care este trecătoare.

Actuala mişcare unionistă civică, formată preponderent din tineri, are mult entuziasm şi îşi afirmă hotărât caracterul apolitic. Are ea însă expertiza necesară pentru a face unirea şi este ea capabilă să obţină şi sprijin politic?

Sperăm că da, însă este nevoie de un efort constant în a obține sprijinul factorului politic de pe ambele maluri ale Prutului, precum și un sprijin internațional semnificativ în favoarea unei dreptăți istorice și al unui adevăr nepieritor. Avem nevoie de trezirea conștiințelor adormite sau nepăsătoare la clipele istorice pe care le traversăm, de înțelegerea adevărurilor istorice și de construirea unor strategii adecvate secolului XXI. Sprijinul politic trebuie să fie credibil, serios, neviciat de politicianism și de interese obscure, de conjunctură. Toate aceste idealuri vor necesita un efort aparte în peisajul politic românesc actual și într-un context internațional marcat de numeroase și neprevăzute instabilități.

Cum apreciaţi cererile unioniştilor de creare a unei Comisii prezidenţiale pentru analiza impactului Unirii, a unei Comisii parlamentare permanente comune România – Republica Moldova şi a Oficiului pentru Gestionarea Relațiilor cu Republica Moldova în directa subordine a premierului?

Consider că, totuși, a cere existența unei Comisii Prezidențiale pentru analiza impactului Unirii nu reprezintă o idee fericită. Nu cred că un ideal precum cel al unirii/reîntregirii poate fi adus în discuția unei Comisii Prezidențiale. În cazul în care, prin absurd, se va decide de către membrii ei că nu se merită, că nu este oportun din punct de vedere politic, economico-social și strategic, ce vom face cu idealul nostru? Idealul reîntregirii neamului românesc se afișează și se susține prin recursul la adevărul istoric și la manifestarea de voință publică a cetățenilor de pe ambele maluri ale Prutului, și nu numai, reprezentați de clasa politică conducătoare în dialogul politic intern și internațional. În ce privește celelalte două cereri, pot spune că ele se subsumează dorinței de-a întări relația bilaterală, atât din punct de vedere politic cât și administrativ, prin diferite formule instituționale care să gestioneze această relație complexă și aparte dintre România și Republica Moldova.