Pământul se încălzeşte, zilele sunt încă toride, sancţiuni, ameninţări şi avertismente curg spre şi dinspre toate punctele cardinale. Suntem satisfăcuţi că sunt adresate altora şi nu are rost să despicăm firul în patru. Protecţionismele îşi văd de drum, avioane britanice se joacă de-a Bătălia Angliei nu departe de Constanţa, Mamaia şi Neptun, miliarde de lei vor traversa Atlanticul, drept răspuns al contribuabilului român către cel american, care investeşte milioane de dolari în propriile rachete de la Deveselu, Putin merge la nuntă, pentru a-şi exersa germana vorbită şi a asculta cântece căzăceşti în Austria ş.a.m.d. Mediu de securitate în evoluţie, ar spune cunoscătorii, nedumeriţi de filmul ce li se prezintă şi filosofând mioritic – în absenţa oricăror repere pentru viitoarea ordine mondială– că poate fi şi mai rău. Dar, peste toate, vine iarna în Europa şi o face ca întotdeauna, pe neobservate şi implacabil.
Încălzirea globală nu elimină perspectiva gerurilor siberiene. Hidrocarburile devin iarăşi actuale pentru securitatea energetică, prin urmare politicile Occidentului coboară mai aproape de nivelul grijilor cotidiene, preocupate de necesitatea încălzirii populaţiei pe timp de iarnă. Gazul rusesc redevine marfă. Aşteptând perioade mai calde, Europa îşi moderează pentru câteva luni tonul. Abia spre primăvară gazul se transformă în geopolitică, iar bărbaţii Europei vor readuce în spaţiul public motive atât de emoţionante, precum diversificarea surselor, independenţa energetică, energii alternative etc.
Resursele energetice s-au aflat mereu pe lista bogăţiilor care au pus lumea în mişcare. Al Doilea Război Mondial a consacrat brutal rolul petrolului în dezvoltare. În deceniile ce i-au urmat, practic, întreaga infrastructură militară a globului nu a urmărit altceva decât protecţia câmpurilor petrolifere şi asigurarea circulaţiei nestingherite a petrolului spre marii consumatori, în formule devenite clasice pe hărţi şi considerate tabu. Abia după aceea au intervenit alte considerente. O excepţie periculoasă este cea creată acum, în jurul Iranului, căruia, prin sancţiunile impuse de SUA, i se va interzice practic să-şi mai exporte petrolul. Deci, s-ar putea să urmeze o scumpire a combustibililor în prag de iarnă. Sunt încă vii în memoria publică impresionantele desfăşurări de forţe de-acum câţiva ani provocate de acţiunile piratereşti ale unor bărci de pescuit împotriva uriaşelor petroliere pe una dintre importantele căi de livrare a ţiţeiului. Să fi fost avertismente? S-au turnat şi filme.
Petrolul a devenit sinonim cu bunăstarea şi este greu de presupus ca, într-un viitor apropiat, să apară disfuncţionalităţi majore în formulele consacrate. Alături de gazele naturale, el este necesar, printre altele, iarna pentru a produce căldură, vara – răcoare. Chiar dacă încălzirea globală va oferi noi rute comerciale, schemele nu vor fi destabilizate. Devin posibile oportunităţi acolo unde nu au existat vreodată, deja au început mişcări pentru ocuparea fotoliilor din faţă în Oceanul Îngheţat de Nord, dar toţi vor fi interesaţi să le considere şanse pentru prosperitate. În situaţii normale, singurele bătăi de cap pot fi provocate de speculaţiile, inclusiv geopolitice, care influenţează preţul mărfii, încă simbol al economiei libere. În general, tema resurselor energetice este însoţită de multe ipocrizii, speculaţii, exagerări şi subestimări, induceri în eroare tot mai sofisticate etc. Pe scurt, război informaţional desfăşurat permanent tocmai pentru a ascunde dinamicile geopoliticii. Se vehiculează şi cifre în care nimeni nu crede, nici măcar când se plătesc facturile, dar şi ele reflectă calcule geopolitice.
Dincolo de raţionamentele de civilizaţie, religie, istorie ori strategie, Orientul Mijlociu rămâne de multe decenii nodul gordian al păcii lumii şi nu poate fi tăiat, nici desfăcut, tocmai pentru că dedesubt se află mult petrol. Dar există şi un exemplu recent de energo-geopolitică inversă. Cu puţin timp în urmă, statele riverane Mării Caspice au semnat un acord care reglementează statutul acestei mări închise. Tratativele începuseră din momentul dispariţiei URSS, deci cu vreo trei decenii în urmă. S-ar putea să fie o coincidenţă speculativă, dar succesul a devenit posibil abia după ce pe piaţă a început să circule informaţia că rezervele zonei sunt departe de estimările făcute cândva, iar gazele naturale din Turkmenistan au fost pentru multă vreme arendate, cu banii înainte, de China.
A venit rândul gazelor naturale să-şi joace rolul în geopolitică, ca marfă aducătoare de serioase venituri, dar şi ca vector pentru combinaţii politice, după exemplul petrolului. În centrul atenţiei stă, deocamdată, Europa, mare consumator de gaze naturale şi, bineînţeles, Rusia, eurasiatic producător, dar nici restul lumii nu este prea departe. Pentru a-şi câştiga locul, petrolului i-au fost necesare două războaie mondiale şi multe altele locale. După îndelungate căutări de energii alternative, lumea s-a convins că gazele naturale rămân cele mai ecologice şi cele mai sigure surse de energie, deci, la treabă. Celelalte, inclusiv sursele regenerabile, şi-au arătat rapid limitele, energetica nucleară creează alte complicaţii, dependenţe şi vulnerabilităţi pe termen îndelungat, pe care nu oricine şi le poate asuma, dar prosperitatea cere zilnic tot mai multă energie.
Geopolitica gazelor naturale se manifestă atât în cadrul formulelor consacrate pentru petrol, dar şi prin conductele existente, în construcţie, ori încă în fază de proiecte. Toate situaţiile conflictuale fierbinţi din lumea de astăzi au ca motivaţie, mai mult ori mai puţin declarată, gazele naturale. Cel mai recent exemplu este Siria. Situaţia s-a complicat brusc atunci când SUA au înţeles că nu pot opune conductelor Rusiei din Europa decât avertismente, ameninţări şi sancţiuni. De altfel, trecem printr o situaţie mai ciudată în care SUA încearcă să redevină The First fără subtilităţi, ameninţând cu luarea mingii şi părăsirea unui teren organizat în bună măsură de ele însele. Dar unele prognoze spun că, în viitor, vor deveni primul producător şi exportator de gaze naturale al lumii, deci se profilează sume colosale şi lucrurile se limpezesc. Geopolitică fac toţi participanţii la piaţa gazelor, – exportatori, consumatori, spaţii de tranzit, actuale ori virtuale – , fiecare cu jocurile, argumentele şi speranţele sale.
La fel ca în cazul petrolului, este o geopolitică făcută cu creionul, mă rog, cu calculatorul, se măsoară în miliarde metri cub, luându-se în calcul cifre concrete, consumuri ori producţii actuale şi de perspectivă, investiţii, distanţe, rezerve, riscuri etc., socotite mai ales de producător şi consumator. Funcţionează şi aici inducerea în eroare, războiul informaţional, zvonurile, dar cifrele, chiar relative, tot neiertătoare rămân, iar cine este interesat ştie să facă diferenţele, dincolo de propagandă, geostrategie, rapoarte de forţe etc. Gazele naturale pot deveni oricând şi o importantă ameninţare hibridă iar situaţia va dura până când li se vor găsi un înlocuitor credibil. Interesantă este relaţia între furnizor şi plătitor. Ambii urmăresc să o conserve pentru siguranţă, în acelaşi timp, şi unii şi alţii vorbesc despre diversificare, furnizorul – a pieţii de desfacere, deci a unor izvoare noi de venituri, plătitorul – a surselor şi ambii acţionează pentru a o realiza. Conform unor date publice, consumul de gaze naturale al Europei în 2017 a fost de 510 miliarde m3, din care 200 mld. au fost livrate de Rusia, restul din producţia internă şi Algeria. Unele estimări arată că necesarul va creşte cu 5% anual şi va ajunge în 2030 la aproximativ 700 m3. Agenţia Internaţională pentru Energetică prognozează că, în următorii ani, în Europa, se va produce o reducere a cererii de aproximativ 10 miliarde m3, dar şi o diminuare a producţiei interne, mai ales în Norvegia. De asemenea, exportul gazelor din Rusia este tot mai concurat de piaţa internă rusă, aflată în mari transformări. Statistica Gazprom spune că, în 2016, ponderea gazelor ruseşti în consumul total al unora dintre statele europene a fost următoarea:
– Grecia -96,4%;
– Slovenia -81,4%;
– Letonia -76,5%;
– Serbia -73,9;
– Austria -70%;
– Polonia -64,2%;
– Germania -61,9%;
– Turcia -58,9%;
– Cehia -57,7%;
– Italia -38,3%;
– Franţa -37%;
– Romania -14,2%.
De asemenea, în 2016, SUA au exportat în Europa 500 milioane m3 de gaze lichefiate, adică o pondere pe piaţă de aproximativ 13%. Instituţii americane prognozează o creştere a exportului până în 2020 la 45 mld. m3, ceea ce ar însemna aproape jumătate din producţia internă.
Ucraina a fost primul stat de tranzit al gazelor naturale ruseşti care a încercat şă-şi joace poziţia în geopolitica europeană. A moştenit de la URSS un sistem de transport cu o capacitate de aproximativ 100 mld. m3 pe an. Terminalele se află la graniţa sa vestică cu Slovacia. Prin contractele încheiate pe termen lung, acolo erau punctele unde se făceau socotelile finale pentru gazul exportat, deci toată responsabilitatea revenea Gazpromului. Criza gazelor provocată în 2009 a fost un moment de referinţă avertisment pentru Rusia. Beneficiarii europeni o acuzau că nu-şi respectă obligaţiile contractuale, deoarece la terminalele de la graniţa vestică a Ucrainei nu mai ajungeau cantităţile contractate, Gazprom demonstra că nu şi-a redus exportul, evitând din motive politice să arate cu degetul către cel care administra sistemul de transport şi pe care tot din motive politice beneficiarii europeni îl scoteau din orice dialog. Era doar o problemă între cumpărător şi vânzător, fără politică.
Pentru scurt timp Ucraina şi-a demonstrat rolul în asigurarea securităţii energetice a Europei, dar criza nu a rămas fără urmări, cu consecinţe pentru viitor. În Rusia a devenit temă publică, ceea ce prin cabinete se ştia de decenii, că falia ucraineană se adânceşte, ruptura este inevitabilă. Ucraina a continuat să beneficieze de sprijinul substanţial al Europei, căreia i s-a alăturat rapid şi SUA, în toate episoadele care au urmat în relaţiile ucraineano-ruse, după evenimentele din 2014 şi situaţia va dura decenii, probabil. Se bucură de un suport multilateral şi acum, chiar dacă Rusia rămâne cel mai mare investitor în economia ucraineană şi cel mai important partener comercial. Din 2015, Ucraina a încetat să importe gaze naturale din Rusia, asigurându-şi necesarul printr o formulă de import din Europa, adică în mare parte tot gaz rusesc, dar mai scump, pentru că parcurge distanţe mai mari până când îl reprimeşte din Slovacia sau Ungaria. Cam tot de atunci fiul vicepreşedintelui SUA a început să prospecteze gaze în statul vecin.
În schimb, în domeniul gazelor naturale, după criza din 2009, s-au produs mutaţii rapide, cu implicarea masivă a Europei şi cu perspectiva unor interesante combinaţii geopolitice. La început a fost North Stream, iniţiativă ruso-germană, finalizată repede, chiar dacă a fost criticată. Are o capacitate de cca 55 mld. m3 pe an şi continuă sistemul de transport din nordul Rusiei, pe fundul Mării Baltice, deci în afara jurisdicţiei UE, până în Germania. Tot atunci a fost anunţat şi South Stream, care prin Marea Neagră şi teritoriul Bulgariei urma să livreze gaze în sudul Europei. Bulgaria a renunţat, după ce începuse construcţia, plătind şi ceva amenzi fiindcă nu a respectat contractele încheiate. Gazprom a anunţat că a făcut-o la presiunile UE, pentru că nu a avut puterea Germaniei de a-l susţine. Oficiali bulgari şi-au manifestat de curând interesul pentru vechiul proiect. Oricum, Marea Neagră nu a fost părăsită, a urmat Turkish Stream, ce va fi format din două conducte cu o capacitate de aprox. 15,75 mld. m3 fiecare. Ambele conducte sunt în construcţie, una va livra gaze Turciei, cealaltă Europei. Vor intra în funcţiune la capacitate maximă spre sfârşitul anului 2019.
Dar cele mai intense tulburări în geopolitica Europei, depăşind cu mult Ucraina, le-a adus intenţia ruso-germană de a dubla capacitatea conductei baltice, adică proiectul North Stream-2. S-au primit toate acordurile, cu excepţia celui din partea autorităţilor daneze. Gazprom a anunţat că a început instalarea conductelor. Pe fondul relaţiilor comerciale tot mai tensionate dintre Uniunea Europeană şi SUA sub administraţia Trump, tema începe să capete evidente aspecte de securitate europeană. Germania îl susţine indiferentă la critici şi considerându-l o afacere comercială. Este de acord, cu unele condiţionări ce ţin de reglementările UE, şi comisarul european pentru energie. I s a opus cu vehemenţă şi ameninţând cu sancţiuni nu doar Rusia, ci şi firmele europene participante, SUA, dar degeaba. La întâlnirea de la Helsinki preşedintele Trump a recunoscut dreptul Germaniei la tranzacţia comercială, dar i-a declarat preşedintelui rus că îi va concura gazul pe piaţa europeană cu gaze lichefiate, iar sancţiunile rămân. Împăciuitoare, în discuţiile cu preşedintele SUA, cancelarul german a apărat proiectul, dar a acceptat şi să se construiască încă un terminal european pentru gazele lichefiate americane. Acesta se va alătura altora, nefolosite la capacitate maximă. Proiectului i se opun, de asemenea, statele baltice şi Polonia, decise să oprească Rusia oricum. În Polonia se vehiculează ideea ca din 2022 să înceteze achiziţionarea gazelor naturale din Rusia, înlocuindu-le cu gaze lichefiate din SUA. Pe teritoriul polonez există o conductă cu capacitatea de aprox. 10 mld. m3 pe an. Ministerul Energiei al SUA prognozează că în următoarele două decenii, SUA nu vor putea afecta rolul dominant al gazelor ruseşti pe piaţa europeană.
Interesant cum se va realiza concurenţa din punct de vedere al legităţilor economiei. Gazele lichefiate necesită multe prelucrări până a ajunge la beneficiar şi de aceea sunt cu aproximativ 30% mai scumpe decât cele transportate pe conducte. Pentru SUA principala piaţă de desfacere actuală este Asia, unde realizează profitul maxim. Când au trecut prin ierni mai grele, au preferat să cumpere gaze mai ieftine chiar de la ruşi, pentru a-şi menţine cifrele de export în Asia. Piaţa de desfacere creşte în ritmuri mai mari decât producţia. China va deveni cel mai mare importator de gaze naturale al lumii. Rusia, la rându-i, îşi sporeşte capacităţile pentru producerea şi exportul gazelor lichefiate în Asia, dar nu exclude nici terminalele europene. Deci, cu cât mai multe gaze, cu atât preţuri mai mici la consumatorul final. Oare aşa să fie?
Este greu de spus dacă Ucraina a bănuit ce va declanşa jucându-şi cartea spaţiului de tranzit şi cât va contribui la noile tendinţe din spaţiul euroatlantic de securitate, unde se aud declaraţii ce prefigurează polarizări importante. Preşedintele SUA cere bani pentru a rămâne implicat şi va invoca noi ameninţări pentru a convinge, dar afirmă şi că i se pare nedrept ca un stat mic precum Muntenegru să ducă SUA într-un război. Preşegintele Franţei vorbeşte de reforma UE, invocă chiar un eventual parteneriat strategic al organizaţiei cu Rusia pentru a rezista viitoarelor provocări. SUA consideră că UE este mai rea decât China. Cancelarul german are altă viziune asupra reformei, dar declară, totodată, că UE trebuie să-şi obţină suveranitatea în domeniul apărării. Alţi actori, mai dinspre est au viziuni contrarii. Polonia cere bază militară americană pe teritoriul ei şi este chiar dispusă să contribuie cu miliarde de dolari, România insistă pentru intensificarea prezenţei NATO la Marea Neagră considerând, probabil, că bazele situate pe teritoriul ei sunt insuficiente. Ţările baltice, la fel în zona lor. Ucraina, aspirantă, renunţă la neutralitate, îşi oficializează opţiunea europeană şi euroatlantică, dar până la accedere cere de la SUA nu numai armament, ci şi intervenţia directă, inclusiv militară, în disputa cu separatiştii. Până acum NATO a evitat lărgirea în spaţii care nu au fost stabilizate înainte prin acorduri politice şi nu există semnale că ar renunţa la acest principiu. Rusia a trecut la importante reconfigurări strategice în interior şi în estul Mării Mediterane şi organizează în Extremul Orient aplicaţii cu trimitere directă la graniţele sale vestice. Turcia transmite Europei mesaje amicale, în timp ce sfidează SUA, iar apropierea de Rusia continuă chiar cu riscul sancţiunilor. Într-o perspectivă apropiată şi Turcia şi Germania ar putea deveni principalii distribuitori ai gazelor naturale ruseşti în Europa, fără a fi şi spaţii de tranzit. Deci nu ar trebui să surprindă apropierea ruso-turcă chiar şi în domenii strategice, precum şi revenirea Angelei Merkel la tonuri mai moderate. Perspectivele economice sunt mult mai tentante.
Deocamdată, calculele arată că încetarea tranzitului gazelor naturale ruseşti prin conductele Ucrainei i-ar produce pierderi de aproximativ 3% din PIB, cam atât cât cheltuie pentru apărare în condiţiile mai dificile de astăzi. UE insistă ca tranzitul să se menţină şi după 2019, când expiră contractul, Gazprom declară că este posibil să tranziteze 10-15 mld. m3 pe an, dacă se va justifica economic, oficiali ucraineni afirmă că din acelaşi motiv sunt necesare 40 mld. m3. Deci se desfăşoară negocieri publice tripartite. Rămâne însă fondul neiertător al realităţii că finalizarea noilor conducte nu va asigura decât o creştere minimă a cantităţii de gaze naturale ruseşti pe piaţa europeană, în schimb creează condiţii pentru eliminarea în orice moment a tranzitului ucrainean, lipsind, astfel, Ucraina de un important atu european. Totodată, dezvoltarea sistemului de conducte spre destinatari unici are şi vulnerabilităţi. Cu toate acestea, iarna vine şi, paradoxal, gazele naturale ar putea fi o şansă pentru pacea Europei, fiindcă toată dinamica în derulare până acum are în vedere tocmai circulaţia gazelor, nu oprirea lor.
După aproape două decenii de administrare în doze masive a drogului numit noua paradigmă de securitate, percepţia publică o uită. Acel model se baza pe flexibilitate, dezvoltare, educaţie, liberă circulaţie, respect pentru individ, pluralism, toate manifestându-se în cadrul unor principii ale democraţiei. Lumea descoperă, pe zi ce trece, că democraţia a murit acolo unde a fost inventată, în antica Atenă, atunci când electorii nu au mai încăput pe stânca de la poalele Acropolei pentru a-şi exprima direct votul. De atunci se tot mixează câteva principii, sub formă de preambul la importante documente, doar pentru a fi invocate de cel puternic. Fără să ne batem capul cu prea multe întrebări, observăm în fiecare zi avalanşa noii realităţi, adică răsverificatele mecanisme ale relaţiilor de putere, bazate pe clasica şi inevitabila lor dimensiune – cea militară.
Condiţiile, cel puţin în Europa, sunt însă cu totul altele. Puţine sunt statele europene care dispun cu adevărat de potenţiale militare moderne credibile, iar dinamicile de constituire a lor sunt extrem de diferite. Astfel se creează inegalităţi greu de surmontat şi dependenţe greu de desfăcut.
Prăpastia militară dintre marile puteri ale lumii şi ceilalţi actori se adânceşte nu atât din cauza bugetelor militare, cât a noilor filosofii de generare şi întrebuinţare a instrumentelor militare, selectiv, focalizat şi cu efecte maxime. Spaţiul cosmic va reduce numărul actorilor militari credibili la câţiva, ei se vor număra pe degete. Ceilalţi se vor juca de-a războiul în timp de pace şi vor fi carne de tun pe timp de război, dar tocmai la ei se aud cel mai tare trâmbiţele războiului.
