Reluarea dosarului privind mineriada din 13 – 15 iunie 1990 a readus în atenția opiniei publice pe una dintre personalitățile cele mai misterioase din istoria post-decembristă a României, implicată din plin în consolidarea noilor structuri de putere de după 22 decembrie 1989, precum și în refacerea structurilor de informații și contrainformații ale statului român: Virgil Măgureanu.
În biografia celui care a fost primul director al Serviciului Român de Informații (26 martie 1990 – 25 aprilie 1997), Virgil Măgureanu, se menționează faptul că s-a născut pe 19 martie 1941, în satul Giurtelecu Hododului din comuna Hodod (județul Satu Mare), numindu-se la naștere Imre Asztalos (Astalos). În 1955 nu a fost acceptat la Liceul Militar din Câmpina ca urmare a faptului că tatăl său se împotrivise colectivizării, în 1952, și fusese trimis în judecată. Primul contact cu ofițerii Securității l-a avut la vârsta de 20 de ani, în 1961, când a fost pus în situația de a semna un angajament de informator al Securității. Conform propriilor mărturisiri, angajamentul a fost semnat în condițiile în care fratele lui Virgil Măgureanu, Emil Astalos, era șeful Comenduirii de Garnizoană din Timișoara și ar fi avut probleme de dosar. În 1962 a fost primit în PCR, iar colaborarea cu Securitatea a încetat. Virgil Măgureanu a urmat cursurile Facultății de Filosofie din cadrul Universității București (1964 – 1969), obținând titlul de doctor în științe politice la Universitatea București în 1978. Începând din 1969 și până pe 8 mai 1989 a fost cadru didactic universitar în cadrul Academiei de Studii Social-Politice „Ștefan Gheorghiu”.
Și, totuși…în martie 1992, jurnalistul de investigații Ioan Itu a publicat în Tinerama date din dosarul de ofițer de securitate al lui Virgil Măgureanu care și-a publicat dosarul de cadru al Securității în Evenimentul Zilei în 1995, înainte ca politicianul și jurnalistul Corneliu Vadim Tudor să facă același lucru în săptămânalul România Mare. În conformitate cu cele aflate în dosarul de ofițer de securitate al lui Virgil Măgureanu rezultă că acesta a fost încadrat în Direcția de Informații Externe (DIE) pe 1 septembrie 1972, cu gradul de căpitan, sub numele conspirativ de „Mihăilă Mihai”. În DIE va primi misiunea de a participa la redactarea buletinului informativ al cărui destinatar era președintele Nicolae Ceaușescu. În februarie 1973, rectorul Academiei de Studii Social-Politice „Ștefan Gheorghiu”, Leonte Răutu, îl va suna pe șeful DIE, generalul-colonel Nicolae Doicaru, și îi va cere ca Virgil Măgureanu să fie trimis înapoi la Academie. În aprilie 1973, Virgil Măgureanu s-a întors la catedră în Academia de Studii Social-Politice „Ștefan Gheorghiu” unde se va specializa în doctrine politice contemporane, cu precădere neofascismul și neonazismul. Pe 8 mai 1989 va fi mutat forțat la Focșani, fiind angajat ca muzeograf la Muzeul Județean Vrancea, ca urmare a acțiunilor opoziționiste față de regimul Ceaușescu. În perioada 22 decembrie 1989 – 26 martie 1990 este membru al CFSN și CPUN. Pe 26 martie 1990, prin Decretul nr. 181, Virgil Măgureanu a fost numit în funcția de director al Serviciului Român de Informații, îndeplinind această funcție până la 25 aprilie 1997, când a demisionat. În paralel, începând cu anul 1994, a predat în calitate de profesor de sociologie politică la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității București.
Protectorul lui Virgil Măgureanu, rectorul Leonte Răutu, pe numele său adevărat de Oighenstein Lev, se născuse pe 28 februarie 1910 în orășelul Fălticeni (județul Suceava) și, după absolvirea Facultății de Matematică, va desfășura o bogată activitate politică în sânul UTC și al PCdR în perioada 1929 -1940, iar în anii 1940 – 1941 va îndeplini funcția de secretar de redacție la gazeta „Pământ sovietic” din orașul Bălți (RSS Moldovenească). Va lucra ca muncitor la cariera de nisip din Carpovka, la Docsukino și la colhozul „Pionier” din URSS (1942 – 1943), și, mai apoi, redactor la Editura Limbi Străine și redactor responsabil la Comitetul de Radio din Moscova (1943 – 1945). După 1945, Leonte Răutu va îndeplini numeroase funcții pe linie de partid și de stat până în noiembrie 1981. Liderii Securității vor fi informați printr-o Notă din 20 august 1979 a UM 0544/CIE de faptul că Benglas Rene, cetățeancă israeliană, i-a mărturisit lui Samuel Francisc, fost cadru al UM 0920/DIE, că în sediul ambasadei Republicii Socialiste Cehoslovacia de la București „ar fi concentrate cadre ale serviciilor speciale – sovietic și cehoslovac, care ar urmări găsirea unor posibilități de schimbare a politicii externe a statului nostru (român – n. n.), precum și eliminarea, pe orice cale, a unor personalități proeminente din conducerea superioară de partid”. Informația provenea din cercurile Shin Bet (serviciul de securitate internă al Israelului). Benglas Rene „a lăsat să se înțeleagă că, printre persoanele ce colaborează cu cadrele serviciilor speciale – sovietic și cehoslovac, ar fi și tovarășii Ghizela Vass și Leonte Răutu”. O informație care ar putea lămuri motivul pentru care Leonte Răutu, precum și cercul său relațional, vor fi în atenția UM 0110 (anti-KGB).
În contextul schimbărilor intervenite în conducerea PCR după 1965, Leonte Răutu va înțelege că nu era nevoie să comită greșeli pentru a fi schimbat din post, atât el cât și alți lideri ai comunismului românesc cu tendințe internaționaliste. Referindu-se la raporturile dintre Leonte Răutu și Nicolae Ceaușescu, după 19 martie 1965, Ion Iliescu, implicat fiind în realizarea unei schițe de text despre propaganda PCR în procesul de pregătire a materialelor pentru Congresul al IX-lea, mărturisește: „Am încropit, așa cum mă pricepeam eu, un text și m-am dus la Răutu să-l rog să mă ajute, în primul rând să vadă textul, apoi să-mi dea sugestii, să facă recomandări. M-a primit, dar a evitat să-mi dea orice fel de indicații. Nu a făcut niciun fel de observație și mi-a zis: «Tovarășul Ceaușescu are părerile lui, pozițiile lui, discută direct cu dânsul, prezintă-i textul»”. În dialogul cu Virgil Măgureanu, publicistul Alex Mihai Stoenescu, un apropiat al foștilor lideri ai DSS-ului, confirmă faptul că Securitatea era extrem de preocupată de faptul că Leonte Răutu generase un sistem de învățământ academic care producea „cadre de partid foarte bine pregătite” și gata „să se revolte împotriva lui Ceaușescu, pentru a face jocul Moscovei”. În pofida faptului că nu existau dovezi ale intervenției sovietice în geneza acestui fenomen educațional, liderii DSS-ului erau convinși de faptul că „acțiunea lor îi slujea pe ruși”. Într-un astfel de context politic, Virgil Măgureanu a devenit…suspect de serviciu.
Trebuie menționat faptul că…UM 0110 își are originea în existența UM 0920/A din structura Direcției Generale de Informații Externe (DGIE). UM 0920/A va îngloba, după reorganizarea Direcției a III-a Contraspionaj și debarcarea generalului-maior Neagu Cosma de la conducerea acesteia în 1973, nucleul special din cadrul Direcției a III-a care se ocupa cu combaterea spionajului din țările socialiste și verificarea loialității membrilor CC al PCR. UM 0920/A a fost folosită și de Emil Bobu, cu prilejul Plenarei CC al PCR din aprilie 1974, pentru a-i supraveghea pe unii activiști ai PCR care nu prea mai erau de acord cu Nicolae Ceaușescu și cu a sa politică. Ofițerii UM 0920/A „odată cu trecerea timpului – concluzionau istoricii Stejărel Olaru și Georg Herbstritt –, au participat la acțiuni de filaj și supraveghere informativă și a membrilor marcanți ai Consiliului de Stat, prim-miniștrilor sau a secretarilor CC al PCR” urmărindu-se verificarea loialității acestora față de PCR și față de Nicolae Ceaușescu. După defectarea lui Ion Mihai Pacepa (23 iulie 1978), UM 0920/A va deveni UM 0110 (denumită codificat „Contraspionaj Est” sau „anti-KGB”).
Virgil Măgureanu, politolog și cadru didactic la Academia de Studii Social-Politice „Ștefan Gheorghiu”, este și unul dintre inițiatorii unei mișcări de rezistență față de regimul Ceaușescu. În septembrie 1973, cu ocazia deschiderii anului universitar, la Timișoara, Virgil Măgureanu îl va întâlni pe Ion Iliescu. Conversația legată de viitorul sistemului comunist i-a apropiat pe cei doi, astfel încât s-a născut, cu timpul, o prietenie intelectuală aparte. „Lucrurile s-au petrecut astfel: începuse (Ion Iliescu – n. n.) să aibă nevoie de mine, eu îi spuneam și îi scriam lucruri pe care alții nu i le spuneau și nu i le scriau”, va mărturisi Virgil Măgureanu. Dialogul Iliescu – Măgureanu se va întrerupe un timp și se vor revedea, după cutremurul din 4 martie 1977, când Ion Iliescu era prim-secretar al Comitetului Județean de Partid Iași. În mai 1981, la Cehul Silvaniei, cu ocazia unei agape, Virgil Măgureanu va discuta cu Ion Iliescu despre posibilitatea organizării înlocuirii lui Nicolae Ceaușescu. Mărturisirile lui Virgil Măgureanu despre relația cu Ion Iliescu îl vor determina pe publicistul Alex Mihai Stoenescu să considere că fostul director al SRI este „omul care, în urma acțiunii de constituire a unui grup disident, îl formează decisiv ca lider politic pe Ion Iliescu timp de aproape două decenii”. Referindu-se la o astfel de afirmație, Virgil Măgureanu va mărturisi: „În contactele noastre, și el (Ion Iliescu – n. n.) a avut o influență imensă asupra mea. Ne-am format împreună. Eu eram deplin conștient că el va fi succesorul. El arată într-o carte a lui că, la o întâlnire cu Ion Ioniță, acesta a întrebat: «Cine e ăsta?». Și Iliescu i-a răspuns: «Este cel care m-a racolat pe mine pentru cauză»”.
Motivația lui Virgil Măgureanu, și nu numai a lui, pentru a participa la un complot politico-militar, îndreptat împotriva președintelui Nicolae Ceaușescu, a fost generată de faptul că secretarul general al PCR era privit ca „un candidat la o dictatură întemeiată pe cultul personalității, de genul celor care muriseră demult în URSS”. Ion Iliescu va scrie că, totuși, itinerarul său personal, de la îndepărtarea din structura de putere centrală a PCR la Revoluția Română din Decembrie 1989, este „cel al unei întregi generații, al unei perioade când oamenii au început să renunțe la utopii și să coboare, cel puțin cu gândul, în lumea valorilor firești ale democrației”. Dintr-o astfel de perspectivă, putem înțelege faptul că Ion Iliescu și Virgil Măgureanu se vor găsi de aceeași parte a baricadei în lupta împotriva regimului Ceaușescu.
În „conjurația” pe care Virgil Măgureanu încerca să o construiască a fost invitat și Ilie Verdeț, prim-ministru în exercițiu în 1980, căruia universitarul de la Academia „Ștefan Gheorghiu” îi va duce cadou o carte cu nume simbolic: Puterea politică. Conversația în jurul apariției cărții îi va permite lui Virgil Măgureanu să-i sugereze premierului Ilie Verdeț că, totuși, România socialistă „ar trebui să-și împrospăteze metodele de conducere, atâta vreme cât până și China se pornise la drum” și realiza o serie de reforme extrem de interesante. În 1987, Virgil Măgureanu îl va contacta, din nou, pe Ilie Verdeț, președintele Comisiei Centrale de Revizie a PCR, informându-l că dorește, cu orice preț, o întâlnire cu Ion Coman, șeful Secției pentru Probleme Militare și Justiție a CC al PCR, deoarece trebuia „organizată împotriva regimului o rezistență armată”. Ilie Verdeț nu a achiesat la propunerile lui Virgil Măgureanu, în pofida discuțiilor și a lungii plimbări din zona Aviatorilor, astfel încât Virgil Măgureanu a înțeles că demnitarul era „foarte precaut, dar era și deosebit de supravegheat”. Totodată, Virgil Măgureanu îl va contacta pe Silviu Brucan, pe 26 septembrie 1987, pentru a-i transmite felicitări pentru apariția volumului Era Brejnev. „Brucan Silviu a afirmat că acum are o altă lucrare, «și mai bună», intitulată Lumea socialistă la răscruce. Cei doi au convenit să se întâlnească pentru a discuta pe marginea lucrărilor menționate”, consemnau ofițerii DSS-ului. În contextul desfășurării de către DSS a unei vaste operațiuni de supraveghere și influențare a tuturor celor care ar fi putut face parte dintr-o grupare opoziționistă din interiorul PCR, Ion Iliescu a înțeles, la începutul anului 1989, că nu existau „forțe capabile să izoleze cuplul Ceaușescu pentru a înlesni o «revoluție de catifea»”. Viitorul director al SRI va recunoaște faptul că „în realitate, orice punere la cale, într-o formă cât de cât organizată pentru a determina dispariția mai timpurie a regimului lui Ceaușescu, toate au fost zădărnicite sau, în orice caz, duse la punctul în care orice posibilitate de acest gen era exclusă”. Virgil Măgureanu va mărturisi că Ion Iliescu fusese informat de către el, încă din mai 1981, despre faptul că „este perceput ca viitorul președinte al României” și va menționa, totodată, că pe parcursul ultimului deceniu al regimului Ceaușescu conversase și corespondase cu Ion Iliescu pe tema „rolului pe care urma să-l joace la momentul căderii lui Ceaușescu”.
Într-un dialog cu publicistul Alex Mihai Stoenescu, din 6 septembrie 2005, Virgil Măgureanu va susține că generalul-colonel (r) Nicolae Militaru a propus în mai multe întâlniri avute pe parcursul anilor 1984 și 1985, denumirea de „Frontul Salvării Naționale” pentru organizația complotistă care încerca să se coaguleze. Fostul director al SRI consideră că, în acele clipe, Ion Iliescu achiesase la ideea lui Nicolae Militaru privind denumirea de „Frontul Salvării Naționale”. Întrebările publicistului Alex Mihai Stoenescu adresate lui Virgil Măgureanu, referitor la acest subiect, relevă dorința de a obține o confirmare în ceea ce privește originea sovietică (KGB/GRU) a „Frontului Salvării Naționale”. Virgil Măgureanu va declara: „Eu sunt convins acum că ea este de sorginte sovietică. Atunci doar simțeam acest lucru și nu doream ca denumirea aleasă de sovietici să fie împrumutată mișcării noastre, nici ca denumire și nici în fondul chestiunii”. Având în vedere evoluțiile în spațiul public ale fostului director al SRI, de după 22 decembrie 1989, precum și raporturile sale cu fostul președinte al României de până în 1996, cu precădere în toamna anului 1996, am putea înțelege mai ușor cele mărturisite în septembrie 2005.
Referindu-se la relația cu președintele României din perioada 1990 – 1996, precum și la zvonurile privind cererea sa de retragere a președintelui Ion Iliescu din cursa prezidențială, în toamna lui 1996, Virgil Măgureanu va confirma faptul că, de nenumărate ori, a încercat să-l determine pe Ion Iliescu să lase puțin liber jocul politic și să se dea la o parte pentru a se putea concentra pe organizarea partidului. „În 1996 m-am dus la Ion Iliescu într-o postură de natură privată, cu totul în afara postului pe care îl ocupam (director al SRI – n. n.), pentru a-l convinge să accepte ideea schimbării. (…) De mai multe ori, de-a lungul timpului, începând cu 1992, chiar înainte de alegeri, am avut prilejul să discut cu Ion Iliescu pe această temă. I-am spus clar că ar fi cazul să se dea temporar la o parte și să lase jocul politic să se desfășoare fără intervenția sa. Îmi pare rău că nu m-a înțeles și că acest lucru a înveninat relațiile dintre noi”, mărturisește Virgil Măgureanu cu referire la relația cu primul președinte post-decembrist al României.
Generalul de brigadă (r) Gheorghe Dragomir din CIE/SIE consemnează în memoriile sale că Virgil Măgureanu (alias „Profesorul”) ar fi putut fi extrem de deranjat, dacă nu chiar a și fost, de faptul că Ion Iliescu l-a convocat pentru dimineața de 4 ianuarie 1990, ora 09.00, la Palatul Victoria, pe generalul-maior (r) Mihai Caraman pentru a-i oferi conducerea fostului CIE. În dimineața zilei de 4 ianuarie 1990, Mihai Caraman, însoțit de colonelul Gheorghe Dragomir din CIE, s-a prezentat la Palatul Victoria, „însă a refuzat să discute cu «Profesorul» (care avea un birou plasat strategic în antecamera cabinetului domnului Iliescu), intrând la domnul Ion Iliescu însoțit de ministrul de externe Sergiu Celac”. După circa două ore de discuții, Mihai Caraman a părăsit Palatul Victoria și s-a îndreptat spre sediul central al CIE pentru a prelua conducerea instituției. „Atitudinea generalului (Mihai Caraman – n. n.) de a-l ignora pe «Profesor» a marcat începutul «războiului orgoliilor» care urma să se manifeste între cei doi viitori șefi de servicii secrete, cu efecte negative în planul cooperării între cele două instituții…Oricum, spre deosebire de șeful SIE, noul șef al SRI se bucura de sprijinul politic al noii conduceri de stat și de încrederea personală a domnului Ion Iliescu, fapt ce a permis «Profesorului» să viseze la revenirea la vechea structură DSS în care SIE era componenta externă, «Profesorul» văzându-se deja în postura de șef suprem inclusiv al generalului care l-a ignorat”, mărturisește generalul de brigadă (r) Gheorghe Dragomir.
Difuzarea „Scrisorii celor șase” în martie 1989 va prilejui nașterea unui episod extrem de delicat al raporturilor ante și post-decembriste dintre Ion Iliescu și viitorul director al SRI. Referindu-se la acest episod, Virgil Măgureanu va mărturisi că a existat o întâlnire cu Ion Iliescu, după lansarea în eter a „Scrisorii celor șase”, în care s-a discutat despre posibilitatea redactării unui text menit a deveni o altă formă de frondă față de regimul Ceaușescu. Textul redactat de către Ion Iliescu a ajuns la politologul Ovidiu Trăsnea, prin intermediul lui Virgil Măgureanu, iar acesta nu a fost prea mulțumit de text și s-a hotărât să scrie el un alt text. Textul redactat inițial de către Ion Iliescu nu a ajuns niciodată la Radio Europa Liberă, însă nici varianta pe care urma să o scrie profesorul Trăsnea. Rămâne sub semnul întrebării faptul că o astfel de informație a apărut abia în 2008 în circuitul istoriografic și nu în 1990. În volumul Fragmente de viață și de istorie trăită (Editura Litera, București, 2011, 544 p.), fostul președinte al României post-decembriste, Ion Iliescu, consemna (p. 51): „Din păcate, ea (scrisoarea-manifest din martie 1989 – n. n.) nu a ajuns la destinație, prof. Trăsnea, căruia Virgil Măgureanu îi înmânase manuscrisul meu, nu a reușit să-l transmită (sau nu a dorit – nu am înțeles bine, din explicațiile lui V. Măgureanu, care se angajase să mijlocească această operațiune)”. Referindu-se la acest moment extrem de delicat din primăvara anului 1989, fostul președinte Ion Iliescu va declara într-un interviu acordat publicației on-line Art&Culture, pe 4 noiembrie 2013, că, totuși, el nu-i înmânase textul său „pentru a-l supune avizării profesorului Trăsnea, ci doar pentru a-l transmite în afară”.
(Va urma)
__________________________________________________________________________________
