În anii optimiști ai post-bipolarității, la Colegiul american „G. C. Marshall” din Germania studiam că securitatea este un proces colectiv, multidimensional – dimensiunea militară era doar una dintre multele – și permanent. Moscova era alături de Occident, aveam printre noi și colegi din Rusia, Mihail S. Gorbaciov continua să fie o mare personalitate a politicii, chiar dacă la el acasă nu mai însemna nimic. Desigur, dezbătuserăm multe ore celebra Telegramă Lungă transmisă în 1946 șefilor săi de către George Kennan, diplomat la Ambasada SUA de la Moscova și care avea să inspire ideologia politicii de îngrădire, aplicată puterii sovietice în timpul Războiului Rece.

În curricula Colegiului era inclusă și o întâlnire la Washington cu un vechi senator al SUA. Fusese membru prin comisiile Senatului mare parte din perioada bipolarității și nu era străin de desfășurările ei. Se profila o dezbatere interesantă. După introducerile de rigoare, experimentatul politician și-a început prelegerea cu o afirmație care ne răsturna ultimele iluzii și care suna cam așa: dacă acum suntem împreună, ne adunăm toate tancurile și pornim către Moscova. Ne-a transmis, astfel, că geopolitica este un proces continuu, cu propriile sale logici și mecanisme, nu un album cu imagini statice în care să arătăm cât mai frumoși.

Nu avea importanță ce a spus mai departe despre libertate și democrație, profesorii care ne însoțeau priveau nedumeriți cum li se prăbușesc narativele despre securitate, staff-ul senatorului ne urmărea reacțiile. A fost coincidență ori nu, dar când, întorși la colegiu, am studiat unificarea Germaniei, în prelegeri nu s-a scos o vorbă despre rolul lui Mihail S. Gorbaciov. Murise de atunci. Mi s-a reconfirmat că, în geopolitică, nu s-a schimbat nimic, doar aliniamentele. Senatorul a rostit adevărul, tancurile nu au ajuns chiar unde spusese el, sunt doar la câteva zeci de kilometri de statuia lui Petru cel Mare, în schimb, infanteria și artileria Moscovei au pornit implacabil spre Vest pentru a schimba lumea, ceea ce probabil el nu ar fi putut concepe. Necunoscutele geopoliticii!

George Kennan a trăit un secol, probabil cel mai cumplit din istoria modernă a Europei, a devenit, printre altele, unul dintre cei mai competenți sovietologi americani și a urmărit evoluția îngrădirii inspirate de telegrama sa. Cam la o jumătate de veac după, în 1997, scria într-un articol că Rusia nu este URSS, iar lărgirea NATO spre granițele ei este cea mai mare eroare a perioadei post-Război Rece. De această dată nimeni nu l-a mai ascultat; pe meleagurile noastre articolul a trecut neobservat; astăzi George Kennan ar fi fost considerat omul lui Putin. Trăim ceea ce el anticipa în articolul său, inclusiv amenințarea nucleară. Lumea întreagă se pregătește pentru alte episoade ale războiului continuu – început de SUA după războiul lor civil din secolul al XIX-lea și care le-a dus infrastructura militară acolo unde se află acum în lume. Ceea ce se întâmplă în Ucraina este doar inducere în eroare unde Rusia folosește capabilități limitate.

Lovitura de stat de la Kiev din 2014 a fost semnalul direct prin care vecinul nostru transmitea că și-a asumat fără rezerve rolul de platformă și forță de șoc împotriva Rusiei. Oferind Kievului perspective cețoase despre integrare, NATO se putea confrunta, astfel, cu Rusia de pe teritoriul ucrainean, fără a fi nevoie de invocarea Articolului V. De aceea, Occidentul a tolerat și corupția, și excesele politice, și marșurile cu torțe, și reprimarea etnicilor ruși, iar Ucraina își proteja, astfel, moștenirea teritorială primită de la URSS. Teritoriile constituie pentru elita politică ucraineană singura moștenire cuvenită și legitimă de la statul sovietic, al cărui co-fondator a fost. Tradiție căzăcească!

Occidentul nu a făcut nimic pentru a nu se ajunge la conflictul deschis cu Rusia, a închis ochii la excesele autorităților de la Kiev împotriva etnicilor ruși, considerate la Moscova genocid și neo-nazism, nu a încurajat niciun fel de discuții politice între cei doi, apoi, la sfârșitul anului trecut, a respins chiar și abordarea de principiu a preocupărilor de securitate ale Rusiei, continuând atitudinea ultimelor decenii. A demonstrat, astfel, că și-a dorit și susținut escaladarea confruntării. Astăzi, SUA și marea majoritate a statelor occidentale sprijină cu arme din ce în ce mai sofisticate rezistența ucraineană și aplică Rusiei sancțiuni unice ca volum și natură, specifice războaielor economice. Cele mai multe state ale lumii nu participă la regimul sancțiunilor și au alte abordări.

Rusia declară că a fost nevoită să inițieze operația din motive de securitate, dar și pentru a elimina regulile impuse de Occident în relațiile internaționale. Conform acestor reguli, în Ucraina este agresiune, dar în Afganistan, Irak, Siria ori Libia nu a fost. Acolo au acționat alianțe occidentale. Regimul de la Kiev este instrumentul care-și sacrifică populația, iar NATO participă la război nu numai cu arme, ci și cu specialiști, sateliți, informații, expertiză de stat-major și baze pentru pregătirea trupelor. Nu e departe momentul când se va implica cu trupe.

Confruntarea este unică, în felul ei. Occidentul susține că e război, Moscova că e operație specială, care o obligă la restricții în folosirea violenței armate. Nimeni nu a declarat oficial război nimănui, deși în Ucraina este stare de război, condiție ideală pentru reprimarea oricărei opoziții politice. Occidentul susține că va dura până la victoria militară a Ucrainei și epuizarea adversarului, Rusia – până la atingerea scopurilor. Nu se știe când se va încheia, cum va arăta înfrângerea ori victoria și nici ce se va întâmpla în Europa după. Oricum pare că va fi un conflict îndelungat care urmărește, în realitate, schimbarea ordinii globale.

Deocamdată, părțile așteaptă tulburări sociale, desigur fiecare la cealaltă. Sancțiunile economice și financiare, precum și toate celelalte inițiative de izolare a Rusiei au afectat-o, dar au răscolit și Occidentul. Natura reală a confruntării trebuie căutată în economie și resurse. Tandemul franco-german – motorul economic al UE – o simte cel mai concret. În aceste condiții, este cam ciudată poziția Kievului care, pe de o parte, cere la infinit ajutoare economice, financiare și militare Europei, pe de alta, contribuie la adâncirea crizei continentului și divizarea UE, dincolo de solidaritatea afișată. Pare o fractură de logică, deocamdată.

Ceea ce se întâmplă în Europa și în lume ne transmite că se vor schimba multe, nu numai granița ruso-ucraineană. La Moscova se declară că operația se desfășoară conform planului. Occidentul oferă nu numai arme tot mai sofisticate și mai grele, dar și teritoriul pentru pregătirea militarilor ucraineni, Ucraina e teatru de război. Deocamdată, se repetă scenariul folosit în războiul din Vietnam. Atunci, întreaga lume comunistă a ajutat militar Hanoiul, dar SUA nu au considerat-o oficial parte la război. Deocamdată, Rusia procedează la fel.

În aproximativ șase luni, Ucraina a pierdut de sub control aproape un sfert din suprafața țării cu resurse cu tot, milioane de oameni tineri au părăsit-o și nu se știe câți se vor mai întoarce vreodată, sute de alți tineri mor zilnic tocați cu tunul pe front. Din octombrie vor fi mobilizate și femeile. Despre economia sa, cândva, una dintre greii Europei de Est, nu se amintește decât când e vorba despre vânzarea cerealelor. Totul se petrece pe fondul șoaptelor dulci ale propagandei globale despre democrație, victorii, eroi și teritorii ce vor fi eliberate. Adversari politici ucraineni ai regimului de la Kiev afirmă că, în răstimp, conturile liderilor lui au ajuns să se măsoare în miliarde, familiile lor, cu cățel și purcel, sunt demult la adăpost peste mări și țări, alăturându-se bogaților, intrați în vacanță pe meleaguri liniștite. Apărarea țării nu e afacerea lor. Întotdeauna războiul a însemnat moarte și sărăcie pentru mulți, bogăție pentru câțiva. Europa este sub hipnoză.

Continentul nostru se află în cel mai mare pericol. UE s-a angajat într-un conflict pentru care nu era pregătită nici economic, nici militar. Tot ceea ce înseamnă exercițiu politic astăzi, cu instituțiile și liderii săi, ne sugerează cu brutalitate că multidimensionala securitate s-a redus exclusiv la componenta militară. Pentru liderii politici este o mutare binevenită, ce le permite să-și păcălească cetățenii alegători. Niciunul nu a declarat în campania electorală că dorește război, dar spre el se îndreaptă. Reactualizarea temei resurselor energetice în discursul politic ne spune că va fi o confruntare generalizată, de durată.

Europa plătește astăzi pentru gazele lichefiate din SUA cam de zece ori mai mult decât plătea acum vreo doi ani pentru gazele rusești transportate prin conductă. Pe atunci erau marfă acceptată de toți europenii. De altfel, și acestora, câte mai sunt, le-au crescut prețurile, cum se întâmplă în economia de piață. Energia electrică s-a scumpit și acest lucru ne schimbă viața, efectele sunt încă la început. UE reinventează ceea ce respingea cu aroganță în urmă cu ceva ani, adică energia nucleară și cărbunele, își amintește chiar și de lemnele de foc. Germania descoperă că miracolul său industrial a fost posibil cu hidrocarburi rusești ieftine, ce-i făceau produsele concurențiale și i-au adus dezvoltare. Din decembrie, adică în plină iarnă, începe episodul petrolului rusesc. Atunci va intra în vigoare prohibiția.

Grupul G7 a adoptat măsura impunerii unor limite pentru prețul petrolului exportat de Moscova, urmează, probabil, și gazele naturale. Deși impunerea unor prețuri cu care Rusia să fie obligată a-și vinde marfa se dorește a fi o lovitură spectaculoasă aplicată adversarului, Occidentul demonstrează mai curând că nu se descurcă fără ea. Rusia răspunde că va vinde doar în țările prietenoase. Între timp, complexul militar industrial american adoptă măsuri pentru a face față viitoarelor comenzi europene de completare a stocurilor de arme și muniție distruse în Ucraina.

Europa se apropie de pragul marelui război, degeaba încercăm să ne păcălim. Trăim primele secvențe ale transformării unui război hibrid global în violență armată, deocamdată locală, fără să știm dacă ea va putea fi ținută sub control. Nu există nici cea mai mică încredere între adversari. Întreaga lume se modifică, se repolarizează, centrele de putere profită de oportunitățile apărute, fiecare în funcție de interese și potențial. Până și natura ne trage, parcă, de mânecă.

Se petrec lucruri curioase și cu valorile democrației. În SUA republicanii sunt acuzați de extremism, la rându-i, fostul președinte îl socotește dușman al țării pe cel aflat în funcție. Șefa unui partid la guvernare în Germania declară că va sprijini războiul din Ucraina chiar dacă alegătorii ei au alte opinii, în Marea Britanie – țara cu zeci de milioane de alegători, unde s-a adoptat, cândva, Magna Charta – prim-ministrul ce va conduce țara în vremuri de criză, poate chiar de război, este ales doar de câteva zeci de mii de membri ai partidului conservator. În UE se vehiculează tot mai insistent ideea trecerii la votul majoritar, renunțându-se la consens, adică la ceea ce face organizația atractivă, în afară de bani, desigur. Pe timpul Războiului Rece, Occidentul făcea tot posibilul ca cetățenii sovietici să călătorească în număr cât mai mare prin spațiul său pentru a-i cunoaște valorile și a avut dreptate, Astăzi rușilor obișnuiți le se pun bețe în roate, probabil nici Occidentul nu mai are încredere în valorile de altădată.

Dacă în marea politică nu va interveni o dezescaladare, statul român va fi parte a războiului ce bate la ușă. Nu există nimic în politica noastră care să sugereze altceva, deși interesele naționale ne spun să ne ținem cât mai departe, este războiul altora. Dar, facem parte din NATO și UE, avem responsabilități acum. Toate legile și documentele de planificare strategică au fost elaborate pentru apărare prin escaladarea confruntării, nu prin mecanisme ale securității. Asta ar fi însemnat dialog politic și încredere. Media românească, transformată demult în Casandră, își dorește sânge de acolo unde se află, în bula lor informațională aseptică și nevirusată.

Rusia, superputere nucleară căreia Europa nu-i poate face prea multe, a așteptat momentul și a acționat, iar liderul ei declară că nici nu a început cu adevărat. Momentul nu se dovedește a fi prea favorabil pentru Occidentul ocupat cu atâtea probleme, iar dacă Rusia va fi cu adevărat istovită de Ucraina, atunci va fi un risc pentru întreaga lume.

Ocupată cu culegerea momelilor, veșnica noastră elită politică nu a avut timp să ridice o clipă capul pentru a privi în jur. Astăzi România se află în linia întâi a Frontului Estic, aude bubuiturile la vecin și se pregătește de iarnă. Marea Neagră se răzbună pentru că i s-a nesocotit adevărata valoare de punte, cum a fost mereu, și a fost transformată într-o băltoacă periculoasă.